O zi banala…Ma trezesc dupa lungile insistente ale mamei si ale alarmei, care sufera pe zi ce trece ca o ignor sistematic de la o vreme incoace, in fiecare dimineata. Beau o cafea pe balcon si fumez o tigara, admirand ca de obicei marea. Incerc sa ignor macaralele din santierul naval ce-mi bruiaza oarecum acest peisaj pe care multi ar da sa-l aiba cand se trezesc. Retina mea a ajuns la un consens cu imaginea reala si cu creierul si acum percepe doar albastrul acela cu luciu diamantin datorat razelor batranului Soare.Orasul incepe sa respire si se aud din ce in ce mai puternic zgomotele produse de simpaticele berline autohtone, de autobuzele viu colorate intr-un roz-mov provocator, completat de verde crud sau galben floarea-soarelui, dupa caz, din cand in cand perturbat de reclame la bauturi carbogazoase "naturale" sau hipermarketuri deschise recent ( apropos de reclame la astfel de unitati comerciale… zilele trecute am auzit cel mai fara sens spot publicitar dedicat unuia dintre astfel de spatii vaste unde "gasesti ce vrea sufletelul tau la cele mai mici preturi" – cliseu al reclamelor de gen, de altfel. Corul de pseudoactori racnea tare, apasat si cuprinzator ca hipermarketul cu pricina este cel mai cel din simplul fapt ca DA PUNGI GRATIS celor ce vin sa isi faca aprovizionarea la ei. Stau si ma gandesc acum, daca echipa firmei de publicitate care a realizat spotul era intr-o acuta lipsa de inspiratie a procesului creativ, sau a vrut sa fie mai originala – ceea ce din punctul meu de vedere n-a reusit deloc – subliniind cu atata patos acest amanunt nesemnificativ.)
Ceata deasa de peste noapte incepe sa isi piarda din vraja si mister, evaporandu-se gradat si lasand spre percepere doar o simfonie sa simturilor: un aer proaspat confundabil cu cel al junei primaveri, o priveliste tipic urbana, desi doar a unui "orasel de provincie" ( si da, e o ironie pentru voi acestia din capitala ce priviti cu superioritate pe oricine, oricum si oricand ) crestat pe alocuri de elemente specifice unui cadru romantic si lipsit de orice interferenta cu profanul. Desi sunt pusa in fata analizei unei dimineti care incepe sa prinda contur pe masura ce fiecare secunda se scurge, starea mea nu reuseste sa se adapteze acestei noi provocari.Somnul inca ma urmareste si alearga dupa mine intr-un ritm infernal. Sunt gata sa-i cedez, cand se produce evenimentul care are sa ma faca sa inteleg brusc faptul ca trebuie sa-mi reiau activitatile diurne: in incompetenta mea de a gestiona o situatie de acest gen, vars ceasca de cafea fierbinte pe mine. Urmatoarele secunde sunt un blank deoarece nu imi mai simt piciorul si raman intr-o pozitie demna de o comedie de duzina: cu tigara intre degete, gata sa fuga si ea, un picior imobilizat si lipsit de orice perceptie senzoriala si o mimica inefabila. Usor iritata, incerc sa-mi revin si plec spre facultate unde incep promitator cu o cafea, in contul celei irosite cu 20 de minute inainte. Ma decid sa intru la urmatorul laborator unde descopar cum sa proiectez un minunat PERETE in programelul retardat in care suntem obligati sa lucram pentru ca "facultatea nu are suficiente fonduri sa achizitioneze licente" pentru un altul mai performant si evident mai de calitate. Plec de la laborator mai lucida si putin mai calma, semn ca cea de-a doua cafea a fost de gasca si m-a ajutat sa scap se sub urmarirea somnului. Ma indrept spre casa hotarata sa ma relaxez si sa petrec o dupa-amiaza linistita. Un amic se incapataneaza sa nu ma lase sa ma bucur de liniste si ma invita la o sueta , pe o terasa de pe malul lacului. Nu pot sa-l refuz. Ajung totusi acasa in timp util sa admir apusul, de la acelasi balcon, incercand insistent sa imi fentez retina sa perceapa doar frumusetea momentului si sa ignore cladirile ce-mi perturba orizontul. Fericita ca am fost martora unui eveniment ce a reusit sa-mi aduca un zambet diafan pe buze, hotarasc sa imi fac o mica siesta, ce vine in intampinarea unei seri prelungite prin oras.
Deschid ochii si ma uit instinctiv la telefon. Hmmm, ciudat, dar nici un semn de viata de la prietena mea ce ma tot "ameninta" inca de dimineata ca vine din Bucuresti si insista sa nu-mi fac nici un plan pentru seara asta. Clarific cu ea amanunte legate de intalnirea noastra si hotarasc sa plec desi ma anunta ca ajunge la o ora tarzie din seara. Ma indrept catre cafeneaua in care mergem de obicei, dar in care nu mai fusesem de ceva vreme, incantata ca voi putea petrece un timp intr-o atmosfera calda si placuta. Gandurile imi sunt insa curmate cand ajung in fata, si citesc mare, un afis pe usa : "PRIVATE PARTY". Incep brusc, in acea fractiune de secunda sa-i urasc pe pustanii care-si umpleau seara asta cu un majorat, ca au comis imprudenta de a-mi curma planul maret pentru aceasta seara. Ma consolez si o iau la pas spre centru, facand o lista a virtualelor locuri in care as putea sa-mi petrec timpul ramas pana ajunge prietena mea. Intr-un final ma decid, intru si iau loc la o masa. Sunt putin dezamagita de persoanele din jurul meu, asa cum apar ele la prima vedere – superficiale, lipsite de micile bucurii ale vietii, fie afundate in munca, fie afundate intr-o lene cronica profunda. Poate e si cadrul de vina, in aceasta scurta evaluare a mea in urma unei priviri de ansamblu asupra clientilor din cafenea, din cauza faptului ca plecasem de acasa cu ideea stabilita ca voi merge la cafeneaua unde ma simt eu in largul meu. Nu am luat in calcul eventualele situatii neprevazute si sunt cam dezorientata. Incercand sa ma integrez in ambientul localului, incep si citesc o revista de scandal. Ma plictisesc repede de ea. Continui sa privesc lumea, insa nu reusesc sa ma concentrez. Imi calc peste inima si scot o foaie si un pix. Incep sa astern pe ea ganduri, impresii si ma pierd in detalii, exact ca acum. Lumea din jurul meu ma priveste ciudat, dar sunt afundata prea tare in ceea ce fac incat sa le arunc vreo privire taioasa. Brusc mi se curma procesul de creatie prin aparitia prietenei mele. Este iritata din cauza faptului ca nu i-a zis nimeni ca o "buburuza" nu-i ca o limuzina. Este in continuare iritata, desi incerc sa o calmez si sa-i explic ca sunt doar niste mormane de fiare si ca nu merita sa se streseze ca a schimbat masinile. Plecam din cafenea indecise in legatura cu destinatia. In drumurile noatre fara tinta, ajungem pe la vreo 12 kilometri de oras, intr-o localitate linistita de pe malul marii. Tragem undeva pe faleza si stam pret de cateva minute si admiram cerul, trecem la nostalgii. Ne plictisim si hotaram sa revenim in oras, unde deja lumea e innebunita sa se plimbe dintr-un local intr-altul, fortand mondenitatea. Hmmm nu parem satisfacute de acest peisaj si o luam spre port, in cautarea starii de mai devreme – nostalgii, ganduri nedorite. Intr-un moment de inspiratie divina ma uit la ceas si constat ca e tarziu si ca ar fi cazul sa ne retragem. Maine este o alta zi…
Ceata deasa de peste noapte incepe sa isi piarda din vraja si mister, evaporandu-se gradat si lasand spre percepere doar o simfonie sa simturilor: un aer proaspat confundabil cu cel al junei primaveri, o priveliste tipic urbana, desi doar a unui "orasel de provincie" ( si da, e o ironie pentru voi acestia din capitala ce priviti cu superioritate pe oricine, oricum si oricand ) crestat pe alocuri de elemente specifice unui cadru romantic si lipsit de orice interferenta cu profanul. Desi sunt pusa in fata analizei unei dimineti care incepe sa prinda contur pe masura ce fiecare secunda se scurge, starea mea nu reuseste sa se adapteze acestei noi provocari.Somnul inca ma urmareste si alearga dupa mine intr-un ritm infernal. Sunt gata sa-i cedez, cand se produce evenimentul care are sa ma faca sa inteleg brusc faptul ca trebuie sa-mi reiau activitatile diurne: in incompetenta mea de a gestiona o situatie de acest gen, vars ceasca de cafea fierbinte pe mine. Urmatoarele secunde sunt un blank deoarece nu imi mai simt piciorul si raman intr-o pozitie demna de o comedie de duzina: cu tigara intre degete, gata sa fuga si ea, un picior imobilizat si lipsit de orice perceptie senzoriala si o mimica inefabila. Usor iritata, incerc sa-mi revin si plec spre facultate unde incep promitator cu o cafea, in contul celei irosite cu 20 de minute inainte. Ma decid sa intru la urmatorul laborator unde descopar cum sa proiectez un minunat PERETE in programelul retardat in care suntem obligati sa lucram pentru ca "facultatea nu are suficiente fonduri sa achizitioneze licente" pentru un altul mai performant si evident mai de calitate. Plec de la laborator mai lucida si putin mai calma, semn ca cea de-a doua cafea a fost de gasca si m-a ajutat sa scap se sub urmarirea somnului. Ma indrept spre casa hotarata sa ma relaxez si sa petrec o dupa-amiaza linistita. Un amic se incapataneaza sa nu ma lase sa ma bucur de liniste si ma invita la o sueta , pe o terasa de pe malul lacului. Nu pot sa-l refuz. Ajung totusi acasa in timp util sa admir apusul, de la acelasi balcon, incercand insistent sa imi fentez retina sa perceapa doar frumusetea momentului si sa ignore cladirile ce-mi perturba orizontul. Fericita ca am fost martora unui eveniment ce a reusit sa-mi aduca un zambet diafan pe buze, hotarasc sa imi fac o mica siesta, ce vine in intampinarea unei seri prelungite prin oras.
Deschid ochii si ma uit instinctiv la telefon. Hmmm, ciudat, dar nici un semn de viata de la prietena mea ce ma tot "ameninta" inca de dimineata ca vine din Bucuresti si insista sa nu-mi fac nici un plan pentru seara asta. Clarific cu ea amanunte legate de intalnirea noastra si hotarasc sa plec desi ma anunta ca ajunge la o ora tarzie din seara. Ma indrept catre cafeneaua in care mergem de obicei, dar in care nu mai fusesem de ceva vreme, incantata ca voi putea petrece un timp intr-o atmosfera calda si placuta. Gandurile imi sunt insa curmate cand ajung in fata, si citesc mare, un afis pe usa : "PRIVATE PARTY". Incep brusc, in acea fractiune de secunda sa-i urasc pe pustanii care-si umpleau seara asta cu un majorat, ca au comis imprudenta de a-mi curma planul maret pentru aceasta seara. Ma consolez si o iau la pas spre centru, facand o lista a virtualelor locuri in care as putea sa-mi petrec timpul ramas pana ajunge prietena mea. Intr-un final ma decid, intru si iau loc la o masa. Sunt putin dezamagita de persoanele din jurul meu, asa cum apar ele la prima vedere – superficiale, lipsite de micile bucurii ale vietii, fie afundate in munca, fie afundate intr-o lene cronica profunda. Poate e si cadrul de vina, in aceasta scurta evaluare a mea in urma unei priviri de ansamblu asupra clientilor din cafenea, din cauza faptului ca plecasem de acasa cu ideea stabilita ca voi merge la cafeneaua unde ma simt eu in largul meu. Nu am luat in calcul eventualele situatii neprevazute si sunt cam dezorientata. Incercand sa ma integrez in ambientul localului, incep si citesc o revista de scandal. Ma plictisesc repede de ea. Continui sa privesc lumea, insa nu reusesc sa ma concentrez. Imi calc peste inima si scot o foaie si un pix. Incep sa astern pe ea ganduri, impresii si ma pierd in detalii, exact ca acum. Lumea din jurul meu ma priveste ciudat, dar sunt afundata prea tare in ceea ce fac incat sa le arunc vreo privire taioasa. Brusc mi se curma procesul de creatie prin aparitia prietenei mele. Este iritata din cauza faptului ca nu i-a zis nimeni ca o "buburuza" nu-i ca o limuzina. Este in continuare iritata, desi incerc sa o calmez si sa-i explic ca sunt doar niste mormane de fiare si ca nu merita sa se streseze ca a schimbat masinile. Plecam din cafenea indecise in legatura cu destinatia. In drumurile noatre fara tinta, ajungem pe la vreo 12 kilometri de oras, intr-o localitate linistita de pe malul marii. Tragem undeva pe faleza si stam pret de cateva minute si admiram cerul, trecem la nostalgii. Ne plictisim si hotaram sa revenim in oras, unde deja lumea e innebunita sa se plimbe dintr-un local intr-altul, fortand mondenitatea. Hmmm nu parem satisfacute de acest peisaj si o luam spre port, in cautarea starii de mai devreme – nostalgii, ganduri nedorite. Intr-un moment de inspiratie divina ma uit la ceas si constat ca e tarziu si ca ar fi cazul sa ne retragem. Maine este o alta zi…
